… de cateva zile sufar de lipsa de inspiratie. Nu stiu ce sa scriu sa nu fiu penibil. Sa nu fiu banal. Am scris deja 3 drafturi si nici unul nu imi place. Inspiratia vine cand traiesti emotii. Emotii, pasiuni, nervi, adrenalina.
Mie mi se intampla o gramada de lucruri zilele astea, majoritatea stupide, tampite, proaste. Am o perioada care concureaza cu reale sanse la titlul de cea mai proasta perioada din ultimii ani. Imi merge prost din toate pozitiile. Imi merge prost acasa, imi merge prost la munca, imi functioneaza defectuos corpul. Nu va ganditi la prostii, ma refer la sanatate. Deci teoretic traiesc tot felul de emotii, pasiuni, nervi, adrenalina – trairi care ar trebui sa genereze inspiratie debordanta. Ei bine, nu. Eu sunt somnolent si foarte indiferent. Mai nimic nu ma mai atinge, toate trec pe langa mine. Probabil ca, la cate mi s-au intamplat in ultima vreme, am ajuns la supraplin si totul se scurge pe alaturi.
Nu cred ca e prea sanatoasa indiferenta mea. Dar nu mai am energie sa lupt si s-a activat instinctul de conservare. Las timpul sa rezolve in orice mod, fara sa ma implic. Pe principiul “ce poate fi mai rau decat atat?”. Si intre timp imi trag sufletul si poate revin si eu in scena. Sper sa revin in aceeasi piesa. Daca nu, in alta. Voi juca in piesa care e in curs, nu conteaza ca e comedie, drama sau tragedie. Voi juca cu emotii, pasiuni, nervi, adrenalina pana la sfarsitul stagiunii.
Atat. Sper sa nu fie penibil sau banal, dar asta e postul care il public. Poate maine voi avea inspiratie.
Recunosc si eu starea asta …o sa treaca!
Cateodata este bine sa lasi anumite probleme sa se rezolve de la sine, dar asa cum ai zis si tu, nici chiar indiferenta. Nimenu nu cred ca este penibil sa spui ce simti si ce crezi…. o sa fie totul bine, nu trebuie s ate mai gandesti pentru ca unele chestii vin de la sine, ca si inspiratia
astenie de… viata! trece. la fel ca cea de primavara!
lasa, am citit posturi si mai banale
Desi trec si eu destul de des prin starea de neinspiratie de care vorbesti tu in articolul asta, nu sunt de acord cu partea cu “Probabil ca, la cate mi s-au intamplat in ultima vreme, am ajuns la supraplin si totul se scurge pe alaturi.”
Noi suntem ca o ceasca in care viata toarna ceai neincetat. Dar cum ai zis si tu, la un moment dat, o sa avem impresia ca se umple, ca o sa inceapa sa curga pe langa. Insa ideea e ca atunci trebuie sa sorbim ceaiul, ca viata sa ne poata umple ceasca din nou.
Ar fi pacat sa pierdem gustul cel mai dulce al ceaiului doar pentru ca ne’am saturat sa inghitim din cand in cand si ceai amar.
Toate cele bune.
@happilici: ce spui tu e corect, insa e teorie (“trebuie”). Ce am spus eu e tot corect, si e practica. Adica asa ma simteam eu acum cateva zile. Am dat pe-afara un pic si imi revin, reusesc sa sorb ca sa nu ma revars. Dar acum am avut supraplinul infundat si .. am spus asta si altora
Acum incerc sa fac asa cum e la teorie.
P.S. Frumoasa comparatia !
oricum, citind ce’ai scris tu pe’aici pe blog, am observat ca esti inspirat si cand nu ai inspiratie;) (sau crezi tu ca nu ai inspiratie:P)
Ms de apreciere, cartile sa traiasca! “Calugarul care si’a vandut ferrariul”- de aici e preluata ideea.
Deci sunt bun
Multumesc de complimente.
Ei bine,ma regasesc in vorbele tale.Viata trece pe langa mine si eu nici macar nu simt ca fac parte din ea.De cand a inceput anul acesta,pentru mine a venit catastrofa.Mi-am pierdut serviciul,imi strofoc creierii unde sa ma angajez,sunt stresata la maxim.Nici in familie lucrurile nu merg prea roz,prietenii putini pe care ii mai aveam m-au parasit ….Scuze,nu vreau sa te incarc cu problemele mele,dar cautam pe net o solutie.. ceva …o inspiratie si am descoperit blogul tau.
Ai gasit vreo solutie? Blogul meu nu e foarte optimist, nu cred sa te ajute prea mult
Si ca sa fac o re-evaluare a situatiei fata de momentul acelui post, m-am umplut si mai rau de belele intre timp, asa ca … zambeste, se poate si mai rau