De trei zile, Margareta mănâncă cu mine la masă şi doarme cu mine în aceeaşi odaie. Căpitanul e plecat la manevre, iar mama mi-a scris că are să mai întârzie câtva timp la Slatina.
În lipsa ei, Margareta mă îngrijeşte ca pe un frate mai mic. De altfel, mama are toată încrederea în croitoreasa noastră, care este fată cuminte şi vrednică.
Nu ştiu ce poate înţelege mama prin cuminţenia unei fete ca Margareta. De vrednicia ei, însă, îmi dau seama şi eu. Toată ziua lucrează. Transformă rochiile mamei şi cârpeşte ciorapi întregii familii, deretică prin odăi, dă bucătăresei bani pentru piaţă, se interesează cum stau cu lecţiile pentru a doua zi, mă scoală dimineaţa la ora şapte şi în fiecare seară îmi aduce aminte că trebuie să mă închin şi să-mi ung nările cu vaselină mentolată ca să nu capăt guturai.
De când am rămas singur cu ea, parcă noi am fi adevăraţii stăpâni ai casei.
Margareta este cu vreo zece ani mai mare ca mine. Are părul negru şi creţ, ochii verzi, obrajii măslinii şi gura mare… grozav de mare!… Când am văzut-o pentru prima oară, mi-a venit să râd. Gura ei mi-a amintit cutia mea de compasuri, care pe dinafară e neagră şi pe dinăuntru roşie. Colţurile buzelor îi atârnă parcă de sfârcurile urechilor ca doi cercei de mărgean împreunaţi pe sub bărbie… Margareta este neagră şi urâtă ca dracul…
În noaptea asta, Margareta n-are deloc astâmpăr. Se uită mereu pe fereastră, îşi pune broboada în cap şi iese în curte, apoi se întoarce încruntată în odaie, se apropie de patul meu să vadă dacă dorm şi, din când în când, plesneşte din buze ca şi cum ar fi mânat patru cai înaintaşi.
Eu m-am înghemuit sub plapomă şi aştept nerăbdător să văd sfârşitul acestei atitudini neobişnuite.
Margareta simte că nu dorm. Oricât m-aş încerca, nu mă pot preface. Margareta ştie că de obicei încep să sforăi de îndată ce închid ochii.
Se apleacă spre mine şi ridică colţul plăpumii.
― Ce faci, Bucule?… Nu dormi ?
― Ba da… Aştept să te culci şi tu…
În momentul acela, Năstase crapă uşa discret şi cu vocea pe jumătate întreabă:
― Încui poarta, domnişoară ?
― Ce oră este?
― Bătu la Sfântu Nicolae mai adineauri unspre’ce…
Margareta tace câteva clipe, apoi răspunde plictisită:
― Bine, încui-o, că e târziu…
Micşorează apoi lumina lămpii şi începe să se dezbrace.
Îi aud foşnetul fustei şi cele două pocnituri înăbuşite ale pantofilor aruncaţi pe covor. Aud tot, dar nu văd nimic.
Pătul meu este între fereastră şi sobă. Canapeaua Margaretei, între fereastră şi uşă.
Mă întorc cu faţa spre perete şi închid ochii. Până s-adoarmă şi ea, probabil că Margareta stă culcată, ca de obicei, cu ochii în tavan.
În vis, o pisică mare şi neagră se încrucişează cu mine pe un drum pustiu de ţară, fără case şi fără copaci.
Nu-mi plac nici pisicile, nici câinii. Nu-mi place nici un fel de animal.
Nu-mi plac pisicile, şi mai ales pisicile negre… Diavolul când vrea să te ispitească şi când moartea îţi intră în casă pe nesimţite iau chipul unei pisici negre.
Dar pisica asta parcă nu e pisică la fel cu toate pisicile. Prea e frumoasă şi prea e blândă. Se apropie de mine prietenoasă, cu coada ridicată drept în sus ca un plop desfrunzit, şi îşi freacă pântecele cald şi catifelat de picioarele mele, pe care visul mi le-a transformat parcă tot în două labe de pisică.
La un moment dat, chipurile noastre se confruntă ca imaginile pe o placă fotografică voalată, şi din amestecul celor opt labe comune ţâşneşte o lumină vie, care produce în mine o comoţie bruscă…
Tresar din vis, ca şi cum aş fi ţinut în mână cei doi electrozi ai maşinii Wimrshurst, cu care profesorul de fizică ne demonstrează existenţa electricităţii.
Margareta este lângă mine…
Palmele ei fierbinţi se lipesc de cămaşa mea de borangic ca două lămpile de ceară roşie pe plicul unei scrisori de valoare.
Ştiam de la mama că: “pisică de visezi, duşman înseamnă”. Pisica asta, dar, trebuie să fi fost Margareta. Dar ce rău mi-ar putea face mie Margareta?…
Îmi răsucesc leneş capul în pernă şi o întreb somnoros:
― Tu eşti?
Ea se lipeşte şi mai mult de mine. Îşi plimbă degetele pe pulpele mele goale ca şi cum ar fi vrut să liniştească un cal nărăvaş şi, cu vocea ei de pisică lihnită de foame, îmi şopteşte:
― Psss… Stai liniştit, că eu sunt… Am visat urât… Mi-e frică să mai dorm singură… Lasă-mă să dorm şi eu cu tine. Nu vrei să dormim astă-seară împreună?
Eu tac, fiindcă deocamdată nu ştiu ce să răspund. Simt însă un fior rece cum mi se coboară de-a lungul spinării ca un tire-bouchon ce s-ar fi adâncit într-un dop de plută şi, fără să ştiu de ce, mă lipesc şi mai mult de corpul ei moale şi cald.
Pe măsură ce îmi vin în fire, încep să ghicesc cam ce putuse visa Margareta în noaptea aceea.
Cotan avea o colecţie de cărţi ilustrate, pe care nu mi le arăta decât prin locuri dosnice şi fără prea mulţi martori. Nu eram dar cu totul străin de cum s-ar fi putut petrece la fel aşa ceva şi în realitate. Apoi sublocotenentul care se interesase de ea cu o seară înainte şi neastâmpărul cu care dăduse târcoale pe la fereastră şi prin curte mă tenta să răspund “prezent” şi să ies la tablă cu lecţia neînvăţată…
Buzele Margaretei îmi gâdilă bărbia şi gâtul gol. Eu mă scutur ca un câine după ce a ieşit din apă. Ea râde şi-mi precipită în urechi crâmpeie de fraze pe care le aud pentru prima oară. Braţele ei mă strâng în serpentină de la umeri până la genunchi. Oasele mele trosnesc resemnate ca nişte scânduri de brad prinse în minghineaua unui tâmplar, şi pe urmă…
………………………………..
― Să nu care cumva să-i spui coniţii ceva, că nu-i frumos!…
Ion Minulescu
D'ale altora